Despre trasabilitate in industria de morarit si panificatie romaneasca

În România, agricultura este o ramură economică de primă importanţă, cu o veche tradiţie, ce constituie ocupaţia de bază pentru o mare parte a populaţiei: cca 27,2 % la nivelul anului 2002. De altfel, în mediul rural trăieşte peste 47 % din populaţia activă a ţării. Potenţialul agricol al României este reprezentat de cele peste 14,8 milioae de hectare, din care 8,7 milioane de hectare (62 %) sunt teren arabil. Producţia agricolă, spre deosebire de cea industrială, prezintă însă un factor major de nesiguranţă, fiind dependentă de condiţiile climatice (C. Hera, A. Canarache, 2000).

Studiile de economie agrară realizate până în prezent arată că modificările structurale produse în agricultură după 1990 au dus la atomizarea proprietăţii private, a tehnologiilor de cultură şi chiar a comerţului cu produse agricole (numărul fermelor de subzistenţă, mai mici de 3 hectare reprezintă cca 68 % din total). Acest lucru a determinat constituirea unor filiere agroalimentare greu de monitorizat, sub aspectul riscurilor la adresa siguranţei consumatorilor, la nivelul cărora implementarea tehnicilor moderne de management al trasabilităţii sunt dificil de realizat.

Ca efect firesc al atomizării proprietăţii private, calitatea şi cantitatea recoltelor obţinute au determinat întărirea autoconsumului şi menţinerea cercului productiv vicios, indus de acesta: cheltuieli minime de înfiinţare şi întreţinere, expunere majoră la factori conjuncturali (cum ar fi condiţiile climatice), productivitate scăzută, venituri mici, incapacitatea reluării ciclului agricol. În această formulă, elementele referitoare la managementul siguranţei alimentelor, pe filiera produselor agricole, sunt imposibil de adaptat, cu atât mai mult cu cât soluţia cea mai la îndemână şi anume asocierea, este privită cu reticenţă, amintind de vechile cooperative agricole de producţie. Totodată, creditarea se loveşte atât de dezinteresul sistemului bancar pentru afacerile din agricultură, cât şi de lipsa de obişnuinţă a micilor investitori din domeniu de a lucra cu băncile.

Experienţa noilor state, aderate la Uniunea Europeană, a dovedit că finanţările comunitare pentru agricultură au avut tendinţa să se consolideze la nivelul fermelor mari (cca 80 % din totalul finanţărilor), ceea ce pentru perspectiva realizării unei filiere agroalimentare coerente şi funcţionale, din punct de vedere al siguranţei alimentelor în România, nu este deloc îmbucurător (Râmniceanu I., Probleme structurale ale agriculturii româneşti în perspectiva aderării la UE, 2004).

Monitorizarea şi controlul riscurilor pe filiera grâu – făină – pâine este prin urmare, dificil de realizat, deoarece însăşi filiera este discontinuă şi tributară relaţiilor comerciale dintre procesatori şi furnizorii de materie primă. În plus, controlul realizat de către autorităţi la nivelul Programului de Supraveghere şi Control în domeniul Siguranţei Alimentelor pe anul 2007, aprobat prin Ord. Nr. 299 din 21.12.2006, nu este de natură decât să evalueze posibilităţile de manifestare a riscurilor, nicidecum să prevină manifestarea lor, acesta instituind controale doar la nivelul depzozitelor, fără să ţină cont de criterii obiective precum: fluxul de materie primă din acestea, faptul că silozarii amestecă materia primă provenite din surse diferite, pe baza unor criterii (cum ar fi conţinutul de gluten umed, cifra de cădere sau indicele de deformare) care nu ţin cont de posibilitatea manifestării unui anumit tip de risc la adresa siguranţei consumatorilor etc.

Prin urmare, procesatorul trebuie sa-şi proiecteze propria filieră la nivelul achiziţiei materiei prime provenite de la producătorul agricol, el având în cele mai multe cazuri şi resursele şi competenţele necesare realizării acestui lucru. Faptul este în mod evident, atât în avantajul procesatorilor de materie primă provenită din agricultură, cât şi în avantajul prducătorilor agricoli mici şi mijlocii, care nu vor fi excluşi astfel din filieră, datorită condiţiilor extrem de stricte şi costisitoare impuse de legislaţia privind siguranţa alimentelor.
Produsele realizate în industria de morărit şi panificaţie sunt sortimente de larg consum, care prin conţinutul de substanţe nutritive (proteine, glucide, fibre, vitamine, săruri minerale) şi preţ, ocupă un loc important în alimentaţia umană. Totodată, subprodusele rezultate din procesul tehnologic de prelucrare a cerealelor constituie principala sursă de furaje a zootehniei.
In etapa actuală sunt procesate anual cca. 2.700.000 tone grâu. In România sunt licenţiaţi în acest moment, aproape 5000 de agenţi economici pentru activitatea de morărit, panificaţie şi produse făinoase, toţi având capital privat. Cea mai mare parte a acestora explorează resursele de materie primă provenite de la furnizori mici, cum ar fi: persoanele fizice, asociaţiile familiale, fermele şi asociaţiile agricole de talie mică. Aşa cum se cunoaşte, majoritatea producătorilor agricoli mici şi mijlocii obţin produsele agricole în urma aplicării unor tehnologii defectuoase, tehnologii care afectează atât cantitativ, cât şi calitativ, materia primă. Analizele statistice efectuate de noi (Popa Nicolae-Ciprian, Tamba-Berehoiu Radiana, Popescu Stela, Main quality parameters’ evolution of the wheat cultivated in Romania during 2002-2005, Lucrări Ştiinţifice U.S.A.M.V.B., Seria F, 2007), asupra calităţii recoltelor din ultimii ani, relevă atât variaţiile semnificative ale parametrilor de calitate de la un an la altul, ca efect al gradului ridicat de expunere la condiţiile de mediu, cât şi degradarea acestora datorită condiţiilor de recoltare şi depozitare (conţinutul de corpuri străine, calitatea glutenului, cifra de cădere etc).

Fragmentarea producţiei agricole a determinat totodată şi fragmentarea tehnologiilor folosite, motiv pentru care este aproape imposibil să fie asigurat fluxul de trasabilitate, de la producătorul de grâu, până la consumatorul final.

Acestor realităţi li se adaugă infrastructura slabă existentă în mediul rural, în ceea ce priveşte realizarea condiţiilor de condiţionare şi procesare a grâului: alimentarea cu apă se realizează din surse proprii, insuficient monitorizate în privinţa condiţiilor de calitate şi inocuitate, iar depozitarea acestuia se realizează în silozuri nemodernizate de zeci de ani, provenite de la fostele Cooperative Agricole de Producţie.

Deschiderea României spre pieţele externe, în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi în Uniunea Europeană, conduce la necesitatea adaptării la exigenţele europene şi internaţionale a sistemelor de siguranţă şi calitate a alimentelor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s