Un articol incorect despre pretul corect al painii

Intr-un articol publicat si pe Hotnews (O franzela se produce cu 0,26 lei si se vinde cu un leu. Unde se duce diferenta si de ce scumpirea painii e o aberatie?), Dan Popa foloseste date din contabilitatea unei firme care activeaza in industria panificatiei prin care arata ca asteptatele cresteri cu 30 % ale pretului painii nu se justifica. Conform datelor publicate, costul mediu de fabricatie al unei franzele este 0,26 RON, asa ca orice pretentie de crestere a pretului painii este mai degraba un act de nesimtire lipsita de patriotism si simt civic.

Domnul Dan Popa nu specifica sursa de la care provin documentele publicate asa ca nu putem spune daca aceasta este reprezentativa sau nu pentru situatia pietii. Din modul in care este descrisa problematica procesului de productie, informatiile par a parveni de la o magaoaie nerestructurata, grevata de tot felul de tare de vechi brutar (furturi din productie, mentenata utilajelor facuta-n doru’ lelii etc), scuze birocratice si sanctiuni democratice.

In realitate, situatia pietii normale de paine este diferita, in sensul ca centrul de greutate al furturilor nu se afla in interiorul fabricii, ci in exteriorul ei, adeseori la nivelul lantului de distributie. Infierarea proletara a muncitorilor din fabrica pentru furturile si pagubele pe care le produc, determinand cresterea costului de productie a franzelei la nenorocita cifra de 26 de bani, reflecta doar o viziune ingust contabiliceasca asupra problematicii proceselor de productie in industria de panificatie.

Pe o piata hiperconcurentiala, asa cum este cea a painii, greselile angajatilor si rebuturile tehnologice sunt factori de presiune asupra pretului de cost care sunt supusi unei necrutatoare selectii. Ele nu reprezinta in nici un caz elemente care sa hotarasca fundamental pretul painii. Furturile la care autorul face referire in articol sunt simple mizilicuri, perdele de fum aiuritoare pentru intreaga discutie si sunt echivalentul pierderilor provocate intr-o cladire de birouri de faptul ca o parte dintre angajati isi incarca telefoanele personale la servici.

Salariile din industrie i se par autorului cam mari. Ma abtin sa comentez asemenea puncte de vedere, desi lucrul intr-o fabrica de paine are multe elemente comune cu lucrul in mina (temperaturi ridicate, umiditate excesiva, concentratii mari de dioxid de carbon, munca fizica continua, pozitie ortostatica s.a.m.d). Inclin sa cred ca antipatia manifestata de autor pentru cei care lucreaza in fabricile de paine are la baza credinta acestuia ca “framantatorul”, “cocatorul” si “modelatorul” nu reflecta posturi de munca ci stari de spirit platite foarte bine (cam ca ale “analistilor” de la Realitatea TV).

Autorul sustine ca furturile si dezorganizarea productiei (rebuturile si alte pierderi tehnologice) duc la cresterea pretului franzelei la poarta fabricii la 0,65 lei. Diferenta dintre costul la iesirea din cuptor si cel de la poarta fabricii este de 0,39 lei, adica echivalentul unei franzele si jumatate. Este la mintea cocosului ca nu pot exista pierderi la acest nivel si ca de fapt diferenta de pret include o marja pe care autorul nu o sesizeaza. La cei 0,65 lei se adauga 0,15 lei cheltuieli de distributie, astfel ca pretul de livrare ajunge la 0,8 lei. Daca se adauga aici si marja magazinului, atunci pretul franzelei ajunge la 1 RON.

Domnul Dan Popa se afla in situatia astronomului italian Giovanni Schiaparelli, care privind planeta Marte prin instrumente grosiere a vazut-o plina de canale navigabile, trasate inginereste, dovada a infloritoarei civilizatii extraterestre dezvoltate acolo. In realitate, canalele erau simple aberatii ale lentilei, care imbratisasera cu entuziasm fantezia si asteptarile observatorului. Domnul Dan Popa nu realizeaza ca datele la care a avut acces se refera la un caz particular al pietii, anume la cazul multinationalelor care au propriile magazine de desfacere. Ele pot umple lantul dintre cuptorul de paine si vanzatorul efectiv cu oricate zale vor ele deoarece profitul ajunge in cele din urma in interiorul aceluiasi buzunar. In plus, magazinele multinationalelor nu sunt suficient de puternice ca sa impuna pretul pietii, deoarece majoritatea painii se cumpara prin magazine nespecializate. Magazinele nespecializate sunt cele care au impus si au sustinut un nivel al pretului de 1 RON pe paine. Si atunci? Ce ar fi trebuit sa faca magazinele multinationalelor? Sa se fixeze in preturi atipice pietii, sa inoate impotriva curentului si sa-si asume rolul de cavaleri ai dreptatii, sa clameze limitele si excesele capitalismului? Ar fi fost oricum un efort inutil fata de marimea pietii si chiar daca am accepta ca este posibil ca toate magazinele producatorilor directi sa se alieze aceleiasi politici de pret, tot nu s-ar strange un numar suficient de mare de magazine pentru a influenta cu adevarat piata.

In realitate, piata este dominata de fabrici de paine care au doar sistemul de distributie, nu si magazinele. Pretul de la care un producator isi permite sa vanda painea cu profit 0 este de cca 0,40 – 0,41 RON si include cei 0,26 RON si cheltuielile de distributie de 0,15 RON. Media pretului de vanzare catre magazin este undeva la 0,5 – 0,55 RON, deci cel care castiga este magazinul si nu producatorul.

“Prin urmare, de unde s-ar putea absorbi cresterile de pret din paine? Din controlul mai bun al productiei (eliminarea furturilor, a indolentei, un mai bun management al resurselor umane) si chiar acceptarea unui profit mai mic. Ca e de unde, slava Domnului!”

Sper ca in lumina celor exemplificate mai sus sa inteleaga toata lumea ca o reducere a pretului de cost al painii nu este posibila si ca mai mult, chiar daca ea ar fi posibila, s-ar scurge in buzunarul magazinului si nu s-ar face simtita la consumator (asa cum s-a si intamplat, de altfel, in ultimii ani).

Problema pretului painii pe piata romaneasca sta strict in politicile practicate de comercianti. Si daca va avea cineva curiozitatea sa vada cine patroneaza magazinele satesti, de cartier, asa zisele buticuri care se limiteaza la a parazita apetitul pentru confort al romanului, va intelege care sunt resorturile acestor politici si legatura lor cu economia cea mare. Principalul element de stres sunt creditele de nevoi personale ale familiilor celor care detin magazine (masini, case, terenuri, electrocasnice etc – pentru ca obrazul subtire cu cheltuiala se tine). Faptul ca, desi pretul painii la producator s-a miscat in jos in ultimii ani, a ramas acelasi la nivelul magazinului, se datoareaza intr-o masura semnificativa stresului legat de plata acestor credite in contextul financiar creat de criza mondiala si intr-o masura mai mica nevoii de a-si proteja castigurile pe fondul unei scaderi naturale a consumului de paine.