Cateva observatii (impotriva opiniei generale) legate de aditivii alimentari

În ultima vreme tot mai mulţi producători din industrie sunt supuşi unor linşaje mediatice de către tot felul de “specialişti’’ care se erijează în luptători dezinteresaţi pentru binele şi sănătatea poporului. Practic, cum se procedează :

– se recoltează cu entuziasm proletar etichete de produse alimentare şi apoi într-un fel de clacă media, transmisă live, încep să se toace mărunt ingredientele. Majoritatea acestora sunt, desigur, banale otrăvuri menite să distrugă naivul consumator.

– se acuză inchizitorial producătorul, i se citeşte numele cu literă mare, este pus la colţ, făcut de ruşine. Scopul este ca odată ajunşi acasă angajaţii producătorului să trebuiască să dea explicaţiile de rigoare: soacrei, nevestei, copiilor.

– foşti angajaţi ruşinaţi sună şi aproape că-şi cer iertare cu lacrimi în ochi pentru că în fiecare zi au fost nevoiţi să bage cu propriile lor mâini acele otrăvuri în pâine, carne, lactate, semipreparate. Sunt descrise cu lux de amănunte bolile provocate de expunerea îndelungată la aceste substanţe: ficatul mărit, dureri de plămâni, ochi înceţoşaţi, rinichi blocaţi şi chiar lipsa unor palete largi de apetite urmate de probleme familiale şi sociale majore.

– prezentatorul, un adevărat tele-evanghelist al alimentaţiei, leagă totate aceste lucruri de un complot mai larg. Obiectivele acestui complot nu pot fi explicate cu certitudine deoarece acesta este o simplă parte dintr-un complot şi mai larg…

Din păcate, ideile promovate despre aditivii alimentari sunt identice cu ideile despre microbi dintr-o reclamă televizată de la un dezinfectant de WC. Microbii sunt nişte insecte greţoase care stau la taclale prin labirintul toaletei şi care abia aşteaptă să-i mai scarpine pe spinare câte un val de la Apa Nova. Sunt fiinţe pe care se cuvine să le urăşti pentru că arată groaznic şi strică ideea de singurătate pe care trebuie să-l aibă acel loc în care până şi împăratul se duce singur. Nimic despre faptul că microbii produc boli foarte periculoase. Se cuvine să-i stârpeşti pentru simplul fapt că sunt organizaţi sub formă de bisericuţe şi vorbesc cu “şefu” la fel ca majoritatea colegilor tăi de servici. Dezinfectarea toaletei este un ritual prin care sublimezi în spaţiul intim curăţenia pe care nu o poţi face în spaţiul social. Miza celui care a făcut reclama este să canalizeze ura într-un mod aproape orwellian în activităţi care să consume produsul. De asta arată toţi microbii de prin toalete ca nişte pokemoni pe care noile generaţii de copii nu au apucat încă să-i iubească.

Discursurile despre aditivii alimentari sunt aproape identice. Aditivii sunt monstruoşi, inutili, slujesc unor scopuri ascunse. În realitate, nu este nevoie de ei, o lume bolnavă este mai uşor de controlat, boala fiind o stare a lumii care permite creşterea şi consolidarea unor industrii specifice: sănătatea publică şi farmaceutica.

Este evident pentru oricine, care nu este învăţat să aspire dogmatic ideile celorlalţi, că utilizarea aditivilor alimentari corespunde unor nevoi specifice, evidente chiar în denumirea clasei sau categoriei din care face parte un anumit aditiv. Este greu de crezut că diversificarea formidabilă a dietelor pe care le accesăm astăzi, utilizarea anumitor surse de hrană sau valorificarea superioară a altora ar fi posibilă în absenţa unor substanţe care să îmbunătăţească structura, textura, culoarea, gustul, stabilitatea anumitor produse alimentare.

Nu putem vorbi de industrie alimentară, care să hrănească o populaţie de şapte miliarde de suflete, apelând la criterii aplicabile doar domeniului casnic sau manufacturier.

Există o corelaţie naturală şi raţională între gradul de utilizare a resurselor de care dispunem pe planetă şi numărul nostru, mărimea civilizaţiei noastre. Creşterea demografică are drept combustibil artificializarea hranei, aceasta este modul nostru de a tăia acel nod gordian pe care-l reprezintă tiparul biologic de creştere populaţională dependentă de resurse. Prelungirea fazei de creştere exponenţială nu se poate face decât prin inventarea unor moduri noi de a utiliza resursele existente sau prin accesarea altora, cu care nu suntem într-o relaţie de afinitate din punct de vedere antropologic şi cultural.

Din această perspectivă, folosirea aditivilor alimentari ar trebui privita cu mai multă detaşare, este preţul pe care trebuie să-l plătim pentru stilul nostru de viaţă. Alterativa ar fi, desigur, acceptarea unor politici publice coercitive de control al nasterilor asa cum se intampla in China, chestiune inimaginabila pentru lumea occidentala.

Din păcate, creşterea demografică, globalizarea şi provocările ridicate de problematica resurselor energetice (apusul exploatării carboniferului, revenirea la utilizarea resurselor energetice oferite de holocen, inclusiv a energiei solare fixate de producţia vegetală) va face imposibil accesul la un stil de viaţă bazat exclusiv pe ceea ce poate oferi natura.

În acest context, provocarea majoră nu este determinată de utilizarea sau neutilizarea aditivilor alimentari, ci de reglementarea folosirii acestora pe baza unor criterii clare, precise şi corecte. Prezenţa unui aditiv într-un corpus de reglementări specifice nu implică obligativitatea utilizării lui de către producători şi aici intervine marea mea mirare referitoare la opiniile exprimte in media româneasca referitor la Codex Alimentarius: majoritatea acestora confundă reglementarea utilizării (fixarea unor doze, condiţii de utilizare etc) cu obligarea utilizării (nu ai voie să faci produsul alimentar X dacă nu foloseşti aditivul Y).

Pentru a vă exemplifica de ce şi în acest domeniu, mai binele este duşmanul binelui, vă invit la următorul exerciţiu de imaginaţie: gândiţi-vă că mâncaţi o conservă produsă într-o ţară obscură din Africa. Ţara obscură nu are nici un fel de standard referitor la producerea alimentului respectiv, nu are reglementări specifice referitoare la aditivii alimentari şi în consecinţă, nu există acolo nici organisme de control care să verifice modul în care este produs acel aliment. Din perspectiva poziţionării faţă de Codex Alimentarius aceasta este o ţară liberă, raiul tuturor celor care leagă utilizarea aditivilor alimentari de complotul masonic, dar din punct de vedere al siguranţei consumatorului este însă o ţară pustie. Nevoia de globalizare a standardelor şi practicilor de producţie derivă din realităţile clipei: mărfurile circulă din ce în ce mai repede şi tot mai departe, iar majoritatea alimentelor înglobează ingrediente provenite din cel puţin două sau trei ţări. Nu cred că i-ar conveni nimănui ca în piftia preparată din porcul “sănătos”, crescut la ţară, să afle la un moment dat că gelatina şi usturoiul sunt produse în condiţii incerte în ţări libere de astfel de standarde.

Imi amintesc ca in urma cu cativa ani am asistat la o prezentare legata de aditivii alimentari sustinuta de dna profesor Rodica Segal de la Universitatea Dunarea de Jos din Galati. Am avut de apreciat atunci unul dintre rarele discursuri echilibrate despre necesitatea utilizarii acestor aditivi. A trecut ceva timp de la acea prezentare si nu am sesizat ca randul celor care comenteaza problematica utilizarii aditivilor in industria alimentara de astazi sa se fi ingrosat, dimpotriva, numarul manifestarilor isterice in media s-au inmultit. Este regretabil ca nu reusim sa popularizam o serie de lucruri elementare legate de aditivii alimentari utilizati in panificatie si ca aberatii de genul “acidul citric este cancerigen” fac sarea si piperul discursurilor despre “ce mancam”, “cum mancam” si “cand mancam”.

Retin aici doar concluziile prezentarii dnei profesor Segal, concluzii care ar trebui sa constituie teme semnificative de reflectie pentru oricine studiaza fenomenul aditivarii hranei in lumea de astazi.

“Prezenţi uneori în alimentaţia umană, aditivii şi ingredientele sunt o mărturie a istoriei acestei necesităţi fiziologice şi a practicilor culinare şi tehnologice. Utilizarea lor actuală este o prelungire logică a obiceiurilor culinare ancestrale cu adaptarea la particularităţile tehnologiilor moderne şi la consumul actual”

“Folosiţi după reguli bine stabilite, aditivii şi ingredientele sunt elemente cu valenţe multiple în dezvoltarea şi promovarea alimentelor epocii moderne”

PS:

Prezentarea la care am facut referire poate fi vizualizata aici.