Cateva pareri despre cateva “dezvaluiri”

Semnalăm apariţia în presa locală din Maramureş a unui articol referitor la criza de preţ de pe filiera grâu – făină – pâine. Articolul mi s-a părut interesant în primul rând pentru faptul că evidenţiază zbaterile, lupta de idei, tumultul existent la nivelul domeniului.

Aş vrea însă să profit de o serie de idei exprimate în acesta, pentru a evidenţia o serie de “prieteni falşi” care tot apar în discuţiile despre criza de preţ:

“Administratorul unei firme locale de panificatie, Aurel Bizo, a precizat ca a ajuns sa importe faina tocmai din Germania, cea produsa in tara nefiind de calitate. “Noi, romanii, am avut un soi (n.r., de grau) de panificatie foarte bun. Intre timp s-a diluat, s-a amestecat cu grau furajer… Nu avem grau de calitate decat foarte putin”,…

Nu există o “diluare” a calităţii grâului românesc dovedită ştiinţific. Ceea ce s-a diluat în ultimii douăzeci de ani sunt  competenţele, în sensul alegerii soiurilor potrivite, aplicării tehnologiilor potrivite, recoltării şi depozitării corecte a grâului. Această situaţie este generată de atomizarea proprietăţii agricole, care nu permite constituirea unei viziuni pe termen lung asupra modului de utilizare a potenţialului agricol existent într-o anumită zonă.

“Seful agriculturii maramuresene are o explicatie de rentabilitate economica halucinanta: e mai rentabil sa cumperi faina, decat sa o produci, desi aceasta implica… o investitie mai mare.
“Foarte putini panificatori au moara lor, sa-si produca faina, si pe buna dreptate: este mult mai rentabil sa-ti cumperi faina, sa o stochezi (cu costuri mai reduse) si sa procesezi cat ti se cere pe piata. Dar aceasta achizitie pe care o faci ca si procesator implica niste costuri marite

Explicaţia nu este halucinantă, observaţia este justă şi corectă. Pieţele de făină şi pâine sunt caracterizate de hiperconcurenţă, sunt pieţe a căror capacitate de procesare depăşeşte de cel puţin trei ori necesarul de consum al României. Doar imaginaţi-vă următorul mecanism: cumperi un produs care se găseşte tot mai greu şi tot mai scump (graul), îl procesezi (cheltui nişte resurse) şi apoi te apuci şi vinzi produsul procesat pe o piaţă hiperconcurenţială, adică pe o piata in care la usa fiecarei brutarii stau la coada cel putin trei morari, dintre care cel putin unul este gata să se sinucidă financiar pentru a mai acoperi din datoriile pe care le are la bănci. Merită efortul? Aceiaşi situaţie este şi pe piaţa de pâine, cu observaţia că aici cheful de sinucideri financiare este mai mare. Este mai bine să cumperi grâu şi să revinzi, este mai bine să cumperi făină şi să revinzi, este mai bine să cumperi pâine şi să revinzi. Cea mai bună tehnologie de măciniş, in aceste conditii, este să găseşti pe unul mai prost care să macine pentru tine.

“ar fi trebuit sa traga un semnal de alarma si sa fi gasit modalitati de a opri productia in tara. Ca ei spun ca este o piata comunitara, ca mai stiu eu ce… Dar daca vii cu un pret de interventie competitiv atunci, garantat ca fermierul roman n-ar fi fost obligat sa vanda pe piata externa”,

Pretul de interventie stabilit, notificat de UE, este 101,4 euro/tona. Atat poate interveni statul ca sa faca achizitii. Imaginati-va ca la 101 euro nimeni nu vinde, pentru ca in momentul de fata pretul este sarit peste 200 de euro/tona. Cei care au grau nu-s dispusi sa il cedeze la acest pret”

Totusi, statul a anuntat ca scoaterea graului din rezerva de stat si directionarea catre sectorul de morarit-panificatie “nu poate fi luata in considerare”. Asa cum nu ia in considerare nici varianta eliminarii taxelor vamale la importul de grau. Cu pretul graului de import tinut artificial ridicat, panificatorii spun ca au doua optiuni: sa declare faliment sau sa scumpeasca painea.

Din păcate, statutul nostru de membru UE limitează drastic posibilităţile statului de a interveni pe piaţa liberă a produselor agroalimentare. Nu avem nici o modalitate de a opri producţia în ţară, atâta vreme cât ea este absorbită de alte pieţe. Deciziile care afectează pieţele nu pot fi luate decât de la Bruxeles şi trebuie să fie aceleaşi pentru toate statele uniunii.

Obiectivele preţului de intervenţie sunt: de a stopa scăderea necontrolată a preţului de pe piaţa internă a cerealelor; de a oferi tuturor deţinătorilor de stocuri de cereale produse în Uniunea Europeană şi care corespund condiţiilor minime de calitate, posibilitatea ca acestea să fie preluate la intervenţie

Deci, obiectivul preţului de intervenţie nu este acela de a stopa creşterea preţului, ci tocmai scăderea acestuia. În fond, nici nu ar fi corect ca statul să se apuce să concureze cu piaţa, fixând preţuri de intervenţie din ce în ce mai mari. Concluzia este că preţul de intervenţie nu poate fi utilizat pentru rezolvarea acestei crize.

Este limpede că intervenţia statului în piaţă nu este permisă. Taxele vamale sunt aplicabile la nivelul întregii uniuni, la intrarea pe piaţa comună şi modificarea regimului lor nu face obiectul unor iniţiativer unilaterale.

“Negustorul de cereale a venit la producator si i-a cumparat recolta in camp. De ce o vinde producatorul in camp? Pentru ca este dator la banca – are credite luate pentru infiintarea culturii. Si banca zice: daca nu-mi dai banii, pun sechestru. Si el este nevoit sa-l vanda in lunile de recoltare, iunie-iulie, la un pret subevaluat, iar comerciantul il exporta si apoi iese pe piata cand creste cererea de grau”

Aceasta este una dintre deficienţele structurale ale filierei grâu- făină – pâine, dar mecanismul prin care grâul se cumpără, se stochează şi se revinde atunci când preţul acestuia creşte nu are nimic vicios sau ilegal. Mai întâi, ar trebui să vedem cum putem repara această deficienţă, cum putem ajuta producătorul să-şi construiască spaţii de stocare şi abia apoi să discutăm despre ce se întâmplă cu preţurile. Dacă materia primă ar rămâne la producător tentaţia de a specula preţul nu ar mai fi aşa de mare. S-ar atenua inclusiv practia din ultimii ani a morarilor de a intra la măciniş cu grâul nematurat, imediat după recoltare şi am beneficia de o evaluare mult mai precisă a calităţii grâului cu implicaţii pozitive asupra strategiilor de utilizare a acestuia.

“La poarta fabricii, in functie de sortiment, kilogramul de paine ar trebui sa coste 2,50-2,80 lei plus TVA. Insa va spun ceva: mai mult de 30% din costuri se duce pe lucruri care n-ar trebui sa intervina: feliat, bagat in folii, transporturi paguboase, adaosul din magazine… In plus, au crescut preturile la motorina, la gaz, la folii – cei de la Mediu ne obliga sa platim 2 lei/kilogramul de folie!”

In funcţie de sortiment, feliatul, înfoliatul, transportul şi vânzarea prin magazin sunt lucruri care se impun sau nu în funcţie de interesul productorului. Acestea nu sunt costuri impuse de sistemul viciat, în sensul că nu exista modalităţi similare de a face acelaşi tip de produs, fără ele. Este ca şi cum te-ai plânge că trebuie să consumi făină când faci pâine!

Taxa de 2 lei pe kilogramul de ambalaje are o scăpare foarte facilă. Există firme specializate care preiau responsabilitatea gestiunii deşeurilor rezultate din punerea ambalajelor pe piaţă. Un contract cu o astfel de firmă poate duce la scăderea acestor costuri şi de 40 de ori. Practic, contra unei sume modice nu mai trebuie să plteşti această taxă către Administraţia Fondului de Mediu.

“Pe zi ce trece profitul este mai mic si mai mic si n-ar fi bine sa ajungem foarte putini pe piata painii. O scadere a pretului painii ar duce la disparitia unor jucatori din acest sector. Disparand acesti jucatori, in loc sa fie o concurenta pe calitate si pret, ar putea sa se creeze un monopol a catorva bine finantati”, a explicat Ioan Maties.
“Acum toata lumea merge la pretul minim, de subzistenta, dar se decapitalizeaza, pentru ca utilajele sunt scumpe – nu-si fac calculul de amortizare si intr-un an toata lumea merge-n jos pana intr-o zi cand trebuie sa-nchida. Baietii instruiti au speculat povestea asta cu lipsa de grau, au provocat o criza a fainii si graului, si-n fiecare zi scumpesc materia prima. Eu cum sa scumpesc painea-n fiecare zi? Imi crapa obrazul in fata clientului…”.

Situaţia existentă pe piaţă se datorează capacităţilor de producţie excedentare. Din păcate, pieţele hiperconcurenţiale sunt locul preferat în care mecanisme precum selecţia darwinistă îşi fac de cap. Supravieţuieşte cel mai apt (da, chiar şi cel mai apt să fure, pentru că selecţia nu operează cu criterii morale sau legale). În plus, nu sunt convins că raportul calitate preţ este o funcţie proporţională cu concurenţa. Cred că valori prea mari ale concurenţei afectează şi calitatea şi preţul!

Care ar fi modalitatea de a remedia situatia asta cu pretul painii? Sa semanam grau de primavara (e productie mai mica, dar nu lasam dom’le sa ne moara copii de foame), scaderea TVA-ului (numai noi ne-am harnicit sa avem 24% TVA la paine) si taxarea inversa, adica TVA-ul la ultimul consumator”

Nu ştiu dacă semănatul grâului de primăvară este sau nu o soluţie mai eficientă decât recoltatul grâului presărat prin tot felul de castroane de sfântul Andrei. Cred că soluţia pentru normalizarea mecanismelor prin care se formează preţul pâinii trebuie să aibă în vedere grâul pe care-l obţinem deja. La ce ne-a ajutat faptul că recolta 2010 a fost de două ori mai mare decât necesarul de consum intern? Ne-a lipsit grâul de primăvară?

Ar trebui să avem grijă ca producătorii să aibă mai multe opţiuni pentru depozitarea mărfii la recoltare. Scăderea TVA la 5 % este probabil măsura cea mai eficientă pentru reducerea evaziunii fiscale şi oricum, nu-şi are rostul simultan cu taxarea inversă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s