Una dintre ştirile zilei de astăzi laudă prestaţia inventatorilor români prezenţi la Salonul de Invenţii de la Geneva. Delegatia romana a obtinut la cea de-a 39-a editie a Salonului International de Inventii de la Geneva, 24 de medalii de aur, 18 medalii de argint, 7 medalii de bronz si 20 de premii speciale.
Trecând peste controversele legate de calitatea acestei competiţii, ea fiind în ultimii ani singurul eveniment internaţional prin care cei care conduc cercetarea românească încearcă să-şi justifice prestaţia lamentabilă, aş vrea să remarc câteva lucruri de bun simţ, legate de modul în care finanţarea cercetării româneşti a fost făcută în ultimii 10 ani:
– competiţiile au fost câştigate mai mereu de aceleaşi persoane, parte a clanurilor care conduc universităţile româneşti. Pe baza banilor câştigaţi într-un an, membrii acestor clanuri şi-au construit “competenţe” care au devenit criterii de eligibilitate în anii următori, astfel încât, ca într-o spirală a prostului gust şi a nesimţirii generalizate, numai ei şi membrii clanurilor lor să poată emite pretenţii la finanţarea din bani publici;
– în multe cazuri au fost finanţate, ani la rând, aceleaşi proiecte, retuşate, redenumite, repaginate. Au fost chiar situaţii în care proiecte care aveau aceleaşi obiective, dar titluri diferite, au fost finanţate, simultan din câte două surse publice diferite (De ex. Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Ministerul Agriculturii);
– Ministerul Educaţiei a fost autorul unui abuz imens în anul 2008, când a redus pe criterii administrative, bugetul proiectelor de cercetare finanţate de la bugetul de stat, pentru care se semnaseră iniţial contracte pe anumite sume. Nu stiu cum s-au terminat acele proiecte, multe dintre ele fiind într-un stadiu avansat de realizare, daca si-au atins sau nu obiectivele finale. Dacă şi-au îndeplinit obiectivele pe bani mai puţini este un fenomen de cercetat: fie sumele iniţiale erau supraevaluate, fie avem de-a face cu manageri de proiecte foarte competenţi. Dacă nu şi-au îndeplinit obiectivele din pricina subfinanţării, cine răspunde pentru banii irosiţi?
– in anii 2009 şi 2010 competiţiile pentru noi proiecte aproape că nu au existat;
– din titlurile multor proiecte am constatat că nu există nici un fel de separare clară între cercetarea fundamentală şi cea aplicativă. În competiţiile pentru finanţarea cercetării fundamentale (Programul IDEI – CNCSIS), numărul proiectelor ale căror titluri sugerează de fapt, că obiectivele lor sunt de cercetare aplicativă, abundă.
– o suma semnificativa din banii publici destinati finantarii cercetarii este deturnata de asa zise “Centre de Cercetare de Excelenta”, in fond, niste banale ONG-uri constituite din cadre didactice smechere care capuseaza institutele de invatamant superior. Aceste ONG-uri se asociaza ca parteneri egali cu universitatile in diverse proiecte de cercetare si folosesc infrastructura existenta la nivelul acestora, pentru realizarea partii de proiect pe care si-o asuma. Chestiunea este foarte grava, deoarece in multe cazuri avem de-a face cu deturnarea personalului didactic de la activitatile pentru care acesta este platit de la bugetul de stat. Practic, aceste ONG-uri functioneaza cu personalul universitatii, pe banii universitatii. Chiriile pe care aceste ONG-uri le platesc catre universitati sunt modice sau chiar inexistente, singurul element semnificativ care marcheaza activitatea acestora fiind salariile nesimtite ale administratorilor. Exista situatii in care in anumite institutii de invatamant superior dotarea cu aparatura a laboratoarelor a ramas la nivelul anului 1989, in timp ce ONG-urile au facut achizitii peste achizitii in folos propriu, echipamentele nefiind utilizate pentru formarea studentilor. ONG-urile s-au dotat cu aparatura in detrimentul universitatilor, prin parazitarea surselor de finantare publica, iar acum, pozeaza in parteneri indispensabili unitatilor de invatamant, pentru realizarea de proiecte noi.
– ultimele criterii de eligibilitate pentru cercetătorii care vor să aplice în vederea realizării de cercetări finanţate de la bugetul de stat, în cazul programului IDEI (destinat finanţării proiectelor de cercetare fundamentală) sunt excesiv de stricte şi sugerează un interes subiectiv, pentru ca bugetul programului să încapă doar pe mâna câtorva “aleşi”. Astfel, criteriul de eligibilitate pentru directorii de proiect şi pentru experţi este “ publicarea în perioada 2001 – 2011 ca autor principal (conform Anexei 5 – Definiţii) a unor articole în reviste care au fiecare un scor relativ de influenţă cel puţin egal cu 0,5 şi al căror scor relativ de influenţă cumulat este cel puţin egal cu 2. Aceste articole trebuie să fie publicate în reviste indexate în Web of Science, încadrate cu tipul de document (document type) article sau review”
Scorul relativ de influenţă este o găselniţă nouă şi nu are legătură cu factorul de impact al revistei, aşa cum eram obişnuiţi din evaluările ISI. Până acum, criteriul de eligibilitate preferat de diriguitorii cercetării româneşti era: “numărul de articole publicate în reviste cotate ISI în ultimii cinci ani”. Iniţial, numărul autorilor români care publicau în astfel de reviste era foarte redus, numărul revistelor româneşti cotate ISI fiind echivalent cu sfânta treime. Dar iată că, România a ajuns în acest moment să aibă 58 de reviste cotate ISI. Accesul la aceste reviste este astăzi mult mai facil decât în urmă cu câţiva ani, iar numărul autorilor români care publică la acest nivel a crescut corespunzător. În evaluările ministerului Educaţiei imensa majoritate a revistelor ISI româneşti au însă “scor relativ de influenţă” egal cu 0 şi articolele publicate în ele nu au nici o relevanţă pentru competenţele directorului de proiect care aspira la finanţare în cadrul programului IDEI. Valoarea 0 a scorului relativ de influenţă este explicabilă într-o bună măsură prin faptul că acestea au devenit reviste ISI de curând, sau chiar prin faptul că majoritatea sunt reviste lansate în ultimii ani. În domeniul cercetării agricole sau al industriei alimentare şi biotehnologiei, nici o revistă românească nu nu are scor relativ de impact mai mare de 0!
Constat că cei care au muncit intens în ultimii ani, pentru ridicarea acestor reviste, s-au ales cu munca făcută praf, publicarea în ele fiind inutilă, un efort tembel al rataţilor care nu ştiu să se distreze, ci doar să scrie. Constat că înţelepţii legiuitori din Ministerul Educaţiei dau un şut formidabil tuturor realizărilor în această direcţie, deoarece consecinţa imediată a demersului lor va fi aceea că autorii români (şi nu numai) vor evita să mai publice în revistele româneşti, revistele vor lăsa jos ştacheta şi ne vom întoarce de unde am plecat, adică exact la situaţia din urmă cu câţiva ani.
Situaţia este similară şi pentru revistele ISI din Balcani, Cehia, Polonia, Ungaria etc, majoritatea au scor relativ de influenţă 0. Accesul la revistele cu scor relativ de influenţă mare, adică reviste din SUA şi Europa Occidentală, se face pe bani grei. Vorbim de sute de euro pe pagina de publicat, astfel încât, un articol de acest gen poate să coste chiar şi 5000 de euro. Este clar că cei care au avut bani să plătească astfel de publicaţii în ultimii 10 ani, sunt cei care au câştigat proiecte şi care acum încearcă să se transforme într-un club elitist, care să beneficieze în continuare de fonduri de la bugetul de stat.
Rezultatul politicilor în domeniul finanţării cercetării se vede în situaţia de astăzi a domeniului:
– ministerul inventează ştiri pompoase despre “succesuri” la competiţii internaţionale, unde criteriul de premiere este achitarea taxei de participare;
– atunci când o echipă de cercetători, rătăcită în cercetarea adevărată, are vre-un succes semnificativ (senzorul pentru detectarea cancerului, telocitele), autorităţile cotcodăcesc de autoadmiraţie şi automulţumire, asemeni unei găini care în colbul sterp a găsit o mărgică;
– noile reguli urmaresc conservarea vechilor practici si in nici un caz modernizarea domeniului. Criteriile devin tot mai restrictive, deoarece largirea bazei de selectie este in dezavantajul clanurilor care stapanesc invatamantul superior si cercetarea romaneasca de zeci de ani. Ingustarea bazei de selectie pentru propunerile de proiecte nu poate fi, in nici un caz, acceptabila ca modalitate de realizare a unei competitii. Ingustarea bazei de selectie va avea acelasi efect pe care l-am inregistrat si in alte domenii, inclusiv in cel sportiv, o scadere a nivelului competitional, premisa clara pentru performante marunte si tot mai rare.
Lista cu reviste romanesti cotate ISI poate fi accesata aici.
Scorul relativ de influenta pentru revistele cotate ISI poate fi studiat aici
Revista electronică de morărit și panificație 
Lasă un răspuns