Să fim cinstiţi: nu lumina politichiei, ci morile de grâu şi de ulei, mai întâi, mălţăriile şi spirtăriile mai pe urmă au deschis drum larg prin Bucureşti invenţiilor şi mecanismelor apusene de tot felul! De foame şi de sete s-a întărit şi înnoit târgul! La moara lui Assan, de după răspântia Liseanului, pe uliţa numită şi azi (cum altfel?) Maşina de Pâine, s-a învârtit, în 1853, cilindrul primei nemţării cu abur adusă de la Viena în ţaă românească. Rotea ca pe nimica presele grele de ulei şi pietrele de măcinat. „Vrăjitorie!“ se cruceau gemând bieţii lucrători, privind năuci cum le fură fierul pâinea (a naibii potrivire!), „Posada necuratului!“ scuipau în sân babele, ascultând de pe treptele bisericii Sfântu` Dumitru şuieratul gros al hornurilor de fontă.
Cu alte cuvinte, nu din silinţa guvernului, ci din pospaiul înecăcios şi exploziv al măcinişului, ce pătrundea în bojoci mai rău ca pulberea de cărbuni, surpând sănătatea lucrătorilor şi pe a mahalalei întregi, se întărea modernitatea urbei (scornise un poznatec că morţii de la „Reînvierea“,îmbâcsiţi de prăfăraie, se vor lipsi de Judecata de Apoi spre a merge la scaldă). Asta pentru că, zic eu, şi să nu fie cu supărare, dar Bucureştii sunt oraş de câmp, iar bucureştenii mănâncă, azi ca şi ieri, pâine cu orice.
Acest superbe cuvinte sunt scrise de regretatul Radu Anton Roman în cartea sa: “Suflet candriu de papugiu”, o incursiune originală printre moravurile şi obiceiurile Bucureştiului de altădată.
Ca şi atunci, este foarte clar că nu silinţa guvernului sau a administratorilor acestei urbe, va salva poate cel mai important simbol arhitectural al industriei româneşti, Moara lui Assan, prima moară cu aburi din ţara noastră şi locul de unde practic, putem spune că a început modernizarea acestei ţări. Construcţia ei a precedat cu 10 ani reformele lui Cuza, dovadă a faptului că şi pe atunci spiritul vizionar al oamenilor de afaceri îl depăşea pe cel al politicienilor.
Acest loc, care ar trebui să fie astăzi kilometrul zero al identităţii noastre industriale, zace într-o mizerie hâdă, părăsit de bunul nostru simţ colectiv la cheremul adoratorilor promiscuităţii: aurolaci, oameni ai străzii, borfaşi în căutare de fier vechi, recoltatori entuziaşti de cărămizi numai bune să fie grefate în noile construcţii particulare din zonă.
Clădirile sunt supuse unor activităţi concertate de devalizare a structurilor metalice, locul a devenit un depozit imens de gunoaie şi moloz, iar prin adăpostul pe care-l oferă persoanelor străzii, sunt o sursă permanentă de insecuritate pentru toti locatarii din această zonă a Sectorului 2. Această situaţie nu este necunoscută autorităţilor statului, în ultimii cinci ani în mass media românească fiind publicate sute de articole despre situaţia deplorabilă în care a ajuns Moara lui Assan. Mai mult, suntem convinşi că există reclamaţii punctuale, legate de problemă, depuse la diverse institutii ale statului: Primaria Municipiului Bucuresti, Primăria Sectorului 2, Politia Capitalei, Ministerul Culturii si Cultelor etc.
Există supoziţii legate de interesul celor care deţin în proprietate locaţia, pentru valoarea imobiliară a spaţiului pe care se află Moara lui Assan. Se doreşte, fără a fi clamat acest lucru, ca Moara lui Assan să poată fi trecută în categoria monumentelor istorice care nu mai pot fi salvate şi prin urmare, care trebuie eliminate din planul urbanistic al zonei, pentru a lăsa loc unor noi investiţii imobiliare.
Au existat propuneri punctuale pentru salvarea ansamblului industrial. Astfel, în septembrie 2002, arh. Cătălin S. Zafiu a prezentat, o comunicare la Atelierul de arheologie industrială, intitulată Recuperarea arhitecturii industriale – Reconversie „Moara lui Assan”.
„(…)Concluziile cercetărilor și ale analizelor împreuna cu selecția elementelor valoroase din sit au fost necesare pentru stabilirea funcțiunii posibile, restaurarea, reconversia și extinderea ansamblului. Este ușor de remarcat că spațiul este destructurat și decăzut, deci intervenția ar avea o influență benefică asupra vieții locuitorilor din zona, prin îmbunătățirea calității mediului. Pe de alta parte, aceasta arie având potențial de dezvoltare al unui centru de grad doi al orașului, intervenția ar trebui să se bazeze și pe studiile, analizele și proiectele (predicțiile) unor specialiști dintr-o echipă interdisciplinară. Soluția optimă ar fi realizarea unui centru cultural și de loisir. Studiile arată clar faptul că pe o arie foarte întinsă și cu densitate a locuirii ridicată nu există un spațiu de asemenea factură și care este deci necesar. E drept însă că această soluție este discutabilă din punctul de vedere al perioadei de recuperare a investiției; însă ar fi la fel de posibil să se facă aici și un parc I.T. sau un centru de afaceri. În acest sit există un potențial care merită să fie exploatat și astfel să fie redat Bucureștiului un element important al istoriei lui, al arhitecturii industriale de secol 19. Programul propus se poate realiza în trei etape (fiecare cu subetapele sale – demolări, restaurări și reconversii, construcții noi) și complexul odată realizat ar cuprinde activități informative; educative – cursuri, materiale de prezentare, ateliere de creație; culturale – conferințe, spectacole, expoziții, audiții; sportive și recreative, un muzeu al morăritului și un hotel. Au existat două variante de amenajare a incintei, prima vizând o proporție moderată de vegetație și spații largi pietonale care să permită perceperea arhitecturii clădirilor, iar cea de-a doua vizând integrarea ansamblului într-un parc cu vegetație relativ densă izolând practic fiecare pavilion. Până la urmă am considerat prima variantă mai potrivită având însă grijă să existe o vegetație de aliniament perimetrală pentru separarea vizuală a ansamblului de blocurile din jur. Imaginea generală a locului este caracteristică clădirilor industriale și ea trebuie păstrată datorită construcțiilor tipice cu zidărie aparentă – și care încă o mențin ca reper, cel puțin pentru locuitorii zonei. Piesa cea mai importantă a ansamblului și pe care am detaliat-o este silozul, clădire aleasă ca sediu al unei biblioteci publice. Acesta se desfășoara pe 8 nivele, dintre care unul este destinat spațiilor tehnice, altul administrației, parterul este spațiu public de primire (acces, informații, garderobă, librarie, bar-cafeterie, grupuri sanitare) iar celelalte sunt săli de lectură, consultare, împrumut, prezentări de carte. În partea centrală se află un spațiu deschis pe 3 nivele iar ultimele două nivele beneficiază de un spațiu amplu, luminos desfășurat sub ferma metalică a acoperisului. La nivelul al cincilea, există o legatură cu depozitul de carte, un fost depozit de rapiță. Între bibliotecă și depozit se află accesul principal realizat dintr-o structură metalică și sticlă, spațiu în care se găsesc și lifturile, agățate pe fațada scurtă a bibliotecii.
Un alt punct de mare interes ar fi un muzeu al morăritului, propus în clădirea în care a funcționat prima moara (moara A), un muzeu modern, interactiv, care să pună în valoare bijuteriile tehnice (mori, separatoare, site) fabricate în Germania, la Braunschweig (AMME, GIESECKE & KONEGEN) la 1900.” (preluare de pe Wikipedia)
Este de prisos să spunem că în cei aproape nouă ani care au trecut de la această propunere, Moara lui Assan a fost supusă unui adevărat asediu de “întâmplări nefericite”. În anul 2008 un incendiu suspect a distrus în proporţie de 90 % unul dintre corpurile clădirii, iar anul trecut, în ianuarie, un perete al acesteia s-a prăbuşit. Din 1995, de când clădirea a fost trecută în conservare, din ea s-a furat continuu. Au dispărut astfel, documente şi utilaje, multe dintre acestea având o valoare inestimabilă pentru istoria tehnicii.
În urmă cu aproape un an şi jumătate, PRO TV a difuzat un reportaj despre situaţia de la Moara lui Assan. Imaginile prezentate sunt şocante pentru orice cetăţean care încă mai speră că România este un stat de drept.
UPDATE 2016: Intre timp, locul si-a gasit dimeniunea „culturala”. A ajuns decor pentru fotografiile unor domnisoare.
Revista electronică de morărit și panificație 