Suntem din ce în ce mai asaltaţi de termeni precum : agricultură ecologică, sustenabilitate, agricultură durabilă, economie bazată pe cunoaştere etc. Puţini dintre noi ştiu însă care sunt semnificaţiile exacte ale acestor noţiuni, cine le-a definit, cine şi mai ales de ce la promovează
Nevoia de a mânca mai sănătos este un imperativ vital al dezvoltării societăţii umane. Studiile savante sugerează că situaţia de criză demografică prin care trec Europa şi Statele Unite se datorează în mare măsură modului în care s-au hrănit populaţiile de pe aceste teritorii în ultima jumătate de secol. Îmbătrânirea populaţiei, diabetul zaharat, sterilitatea masculină, tind să devină fenomene de masă induse se pare de hiperchimizarea hranei.
Răspunsul oamenilor de ştiinţă se regăseşte în platformele politice şi instituţionale sub forma noţiunilor enumerate mai sus. Să le luăm pe rând şi să vedem ce implică ele şi cum interferează cu stilul nostru de viaţă.
Agricultura ecologică
Presupune exorcizarea tehnologiilor de cultură a plantelor de orice aditiv (îngrăşăminte chimice, erbicide, insecticide, fungicide etc). Culturile trebuiesc cultivate pe terenuri nepoluate sau depoluate în mod natural, în timp. Protecţia culturilor se bazează exclusiv pe potenţialul intrinsec al plantelor cultivate (pe plasticitatea lor ecologică, pe rezistenţa lor nativă la boli, dăunători şi factori abiotici de stres).
Experienţa a arătat însă că producţiile obţinute sunt extrem de mici iar calitatea lor este extrem de slabă (randamentul unui hectar de grâu cultivat în condiţii ecologice este de cele mai multe ori similar cu cel înregistrat la sfârşitul evului mediu, înaintea industrializării). Accesul la astfel de produse este limitat prin urmare la consumatorii cu venituri peste medie. Probabilitatea ca acest tip de agricultură să fie viabilă în condiţiile creşterii demografice a populaţiei mondiale este extrem de mică, iar urmările cultivării pe termen lung a plantelor în condiţii ecologice nu sunt încă bine precizate (o urmare ar putea fi de exemplu ca acest tip de culturi să constituie situs-uri de refugiu pentru populaţiile de dăunători sau boli, cu efecte semnificative asupra biodiversităţii ecosistemului). De asemenea, tehnologiile ecologice presupun compensarea lipsei folosirii pesticidelor cu dublarea sau triplarea anumitor operaţiuni mecanizate (de exemplu, înlocuirea administrării erbicidelor cu aratul). Trecerile succesive ale maşinilor agricole peste sol (desfundatul, aratul, grăpatul etc) duc în timp, la degradarea sturcturii şi texturii solului, accentuând fenomenele de deşertificare şi pierdere a fertilităţii. Aceste operaţii erau incriminate printre dezavantajele majore ale agriculturii intensive, alături de pesticide, dar ele au fost preluate în agricultura ecologică la o scară chiar mai mare.
Agricultura durabilă sau sustenabilă
Este acel tip de agricultură care urmăreşte conservarea resurselor mediului la un nivel care să permită nepoţilor şi stranepotilor noştri să trăiască un stil de viaţă similar cu al nostru în ceea ce priveşte utilizarea aceloraşi resurse. Mentalităţi de genul « după noi potopul » nu sunt durabile, excesul de apă utilizat pentru irigarea culturilor sau risipa acesteia nu sunt durabile, ele punând în pericol stilul de viaţă al urmaşilor noştri.
La limită, se poate formaliza noţiunea de agricultura ecologică ca fiind una dintre interpretările excesive ale noţiunii de agricultură durabilă. Agricultura durabilă nu omite utilizarea tehnologiilor moderne de cultură şi protecţie a plantelor agricole. Dar pune un accent deosebit pe utilizarea tehnologiilor adecvate, pe eficientizarea cantităţilor de aditivi adăugate astfel încât acestea să aibă un impact cât mai redus asupra mediului sau chiar să-l protejeze pe acesta.
Tehnologiile adecvate
Noţiunea de tehnologie adecvată are şi ea un sens mai larg, sintetizând aspecte sociale, ecologice, economice şi culturale referitoare la o anumită tehnologie. O tehnologie adecvată este o tehnologie care este adaptată spaţiului pe care este ea folosită, astfel că o tehnologie proiectată în China poate să nu fie eficientă în România.
Economia bazată pe cunoaştere
Este un principiu fundamental al economiei viitorului. Ea este caracterizată prin rapiditatea transferului tehnologic de la infrastructura de cercetare, dezvoltare şi inovare către producţia de bunuri şi servicii, acest lucru influenţând pozitiv competitivitatea produselor şi gradul de satisfacţie al consumatorului.
Putem formaliza performanţele agriculturii recurgând la o serie de discriminări care presupun analiza cost/beneficiu a inputurilor şi outputurilor de energie. Agricultura reprezintă un sistem coerent care fixează energia solară la nivelul legăturilor chimice existente în biomasă. Metabolismul animal şi microbian desface aceste legături recuperând energia fixată în vederea utilizării pentru nevoile organismelor. De-a lungul lanţurilor trofice are loc o iteraţie a acestor mecanisme, la nivelul fiecărui “iterator” energia solară fiind recuperată, doar parţial, pentru a fi transmisă mai departe sub forma unor legături chimice noi. Aceste pierderi fac parte din costul energetic necesar menţinerii negentropiei sistemelor biologice.
Din acest punct de vedere, paradigma agriculturii moderne este clară: performanţele culturilor agricole sunt limitate la capacitatea zestrei genetice a acestora de a media între soare şi sol. Agricultura modernă a creat plante capabile să fixeze mai multă energie solară (deci capabile să producă mai multă biomasă), dar pentru acest lucru era nevoie ca solul să fie obligat să ofere mai multe substanţe nutritive decât potenţialul său natural.
Substanţele nutritive din sol reprezintă tot energie solară, depozitată şi transformată acolo pe parcursul devenirii sale dinspre roca mamă. Soluţia a venit din subsol, unde strălucea radios şi dispus la tot felul de combinaţii chimice, soarele carboniferului.
O problema: lipsa corelatiei dintre pret si valoarea energetica a alimentelor.
Îngrăşămintele chimice, pesticidele, combustibilii utilizaţi în agricultură sunt suplimentele de energie fosilă care fac posibile performanţele agriculturii moderne. Acest surplus de energie a fost privit iniţial ca o binecuvântare. Producţiile agricole record a permis creşterea producţiei zootehnice, precum şi dezvoltarea unor industrii de procesare puternice având ca obiect produsele provenite din agricultură. Nivelul de trai a atins rapid valori pe care nu le-a mai întâlnit niciodată în istoria umanităţii, omul a început să cheltuiască din ce în ce mai puţin pe mâncare, lucru care a dus la elevarea dietelor şi creşterea demografică.
Industriile prelucrătoare au trebuit să preia surplusul de energie oferit de noile circumstanţe ale producţiei agricole şi să-l gestioneze prin singura strategie posibilă: diversificarea produselor, inventarea unor alimente hiperenergetice şi încurajarea consumului. Rezultatul pe termen lung a fost lipsa corelării dintre preţ şi valoarea energetică a alimentelor, iar politicile guvernamentale de subvenţionare a producţiei agricole şi implicit a agriculturii intensive au încurajat din plin această situaţie. Excesul de energie care a însoţit creşterea biomasei agricole nu a putut fi compensat de creşterea demografică, astfel că probleme precum supraponderalitatea şi obezitatea au devenit markerii semnificativi ai evoluţiei populaţiei în ultimii 30 de ani.
În graficul de mai jos este reprezentată regresia dintre preţul unor produse alimentare uzuale (exprimat în RON) şi valoarea lor alimentară (în kcal) în cazul pieţei româneşti (n = 50)[1]. Variabilitatea valorii energetice este explicată doar în proporţie de 9 0/00 de variabilitatea preţului, deci practic, între cele două elemente nu există nici cea mai mică legătură.
Utilizarea energiei fosile presupune acelaşi mecanism ca şi utilizarea biomasei. Scindarea legăturilor de carbon pentru descătuşarea energiei are ca preţ obţinerea de dioxid de carbon. Daca în natură echilibrele biologice reuşesc să gestioneze foarte bine dioxidul de carbon format ca urmare a utilizării de către animale a energiei solare fixate de biomasă, surplusul de energie fosilă introdus în circuitul natural de către om a fost echivalentul unor cantităţi de dioxid de carbon pe care sistemele naturale nu l-au mai putut gestiona. Reciclarea dioxidului de carbon în lumea vie înseamnă utilizarea acestuia pentru crearea de noi legături de carbon care înmagazinează energia solară, deci pentru creşterea masei lumii vii. Din această perspectivă, probleme precum supraponderalitatea şi obezitatea pot fi suspecatate ca făcând parte din mecanismele subtile de fixare a dioxidului de carbon din natură.
Poate că cineva se gândeşte că utilizarea energiei carboniferului este un fel de recuperare dreaptă a unui Soare care a strălucit pentru strămoşii noştri de pe crengile inferioare ale arborelui filogenetic. Nimic mai fals. Recuperarea acestei energii presupune pierderi pe toate filierele care o utilizează, inclusiv agricultura.
Michael Pollan susţine, referindu-se la cultura intensivă a porumbului dintr-o fermă americană, că “Dacă puneţi la un loc gazul natural din îngrăşământ şi combustibilul fosil necesar pentru fabricarea pesticidelor, cel necesar funcţionării tractoarelor, secerişului, uscării şi transportării porumbului, veţi descoperi că pentru fiecare baniţă de porumb industrial este nevoie de aproximativ un litru de petrol – adică aproximativ 475 de litri pentu un hectar…Altfel spus, este nevoie de mai mult de o calorie de energie obţinută din combustibili fosili pentru a produce o calorie alimentară. Înainte de apariţia îngrăşămintelor chimice, ferma Naylor produce peste două calorii alimentare pentru fiecare calorie investită”[1]
Agricultura intensivă este mai degrabă energofagă, capacitatea ei de a simula abundenţa fiind rezultatul unor scheme piramidale complexe care au la bază energia fosilă. Acest lucru ar trebui să ne îngrijoreze, deoarece energia fosilă se va termina curând, iar nevoile de hrană ale populaţiei globului sunt din ce în ce mai mari.
Contrar aşteptărilor noastre, nu există nicio tehnologie eficientă capabilă să înlocuiască energia fosilă cu un alt tip de energie în agricultură. Energia solară şi cea nucleară ne permit să arăm pământul, dar pentru celelalte inputuri (îngrăşăminte, pesticide) avem nevoie de o sursă confortabilă de carbon. A folosi însuşirile altor plante pe post de erbicide sau pesticide este o utopie, deoarece suprafeţele agricole sunt limitate, iar necesarul de astfel de substanţe este imens. Ar fi nevoie, practic, să cultivăm suprafeţe cel puţin egale de culturi care să furnizeze inputuri şi culturi care să ne furnizeze hrană. În această situaţie resursele noastre alimentare se vor reduce şi va trebui să revenim la o valoare a numărului populaţiei aflată în armonie cu resursele noastre.
Desigur, există şi varianta creerii de plante capabile să reziste la boli şi dăunători, capabile să-şi protejeze propriul areal de invazia unor buruieni, capabile să reziste la factori abiotici de stress, aşa cum sunt: seceta, sărăturarea sau sărăcirea solurilor etc. Dar, aceasta este o cale controversată. Şi nu trebuie să ne gândim aici numai la manipularea genetică aşa cum este descrisă ea de contestatarii ei din zilele noastre, adică la un alt drum deschis de către ştiinţă către iad. Omul face manipulare genetică din momentul în care a părăsit postura vânătorului şi a început să practice agricultura şi nu este prea clar din punctul de vedere al mecanismelor selecţiei naturale dacă plantele de cultură au fost asuprite de către om sau această situaţie le-a convenit, asigurându-le o rată de supravieţuire dincolo de posibilităţile lor naturale. Ce ar fi fost plantele de cultură dacă nu şi-ar fi abandonat destinul biologic în mâinile omului? Ar fi crescut răzleţe pe te miri unde, luptându-se pentru supravieţuire. Ar fi fost oricum departe de miliardele de indivizi pe care le cultivăm laolată pe câmpurile Terrei.
Această cale este controversată dintr-un alt punct de vedere. Noile organisme, modificate genetic sau nu, pot să eficientizeze conversia energiei în biomasă, dar în limitele actualului sistem agro-termodinamic, caracterizat de existenţa unor inputuri semnificative de energie fosilă. Pentru ca o plantă să transforme energia solară are nevoie si de alte resurse (surse de azot şi săruri minerale) pentru înlocuirea cărora nu prea avem soluţii.
În acest context, folosirea organismelor modificate genetic nu sunt o soluţie ci o amânare a unei crize malthusiene inevitabile în actualul tipar de evoluţie demografică pe planetă. Bineînţeles că este mai bine să faci ceva decât să nu faci nimic, iar orice măsură care are drept scop limitarea sau raţionalizarea efectelor negative ale utilizării energiei fosile în agricultură este salutară[2].
[1] Michael Pollan, Dilema omnivorului, 2008, Editura House of Guides, Bucureşti
[2] În această privinţă sunt mai degrabă de acord cu ideile exprimate de Gabriel Giurgiu, care într-o suită de articole din Dilema Veche a abordat problematica europeană a conflictului dintre ecologişti şi promotorii organismelor modificate genetic: http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/cui-nu-i-plac-omg-urile; http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/baubau-modificat-genetic;
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/ce-lume-traim/articol/snobul-buna-credin
[1] “coşul” de produse analizat a fost format din: Faina de grau, Paine alba, Carne de porc, Branza de vaca, Carne de pui, Rosii, Iaurt, Margarina, Unt, Crap Cascaval, Cartofi, Castraveti, Gem de caise, Ciuperci, Grapefruit, Parizer, Zahar, Varza alba, Ciocolata cu lapte, Oua, Alune, Seminte de floarea soarelui, Somon (file), Inghetata vafa, Carne de miel, Nuggets de pui, Covrig cu susan, Chipsuri de cartofi, Banane, Pepene rosu, Bere, Vin alb, Vin rosu, Whiskey, Tuica, Crenvusti, Sunca afumata, Toba, Salam de vara, Salam de porc, Salam Potcoava, Carnati de casa, Kebab, Fornetti, Shaorma, Pizza, Pepsi Twist Lemon, Red Bull, Covrigei
Revista electronică de morărit și panificație 