Mult prea departe de Eden

Oamenii au tendinţa de a idealiza trecutul. Constatăm odată ajunşi la maturitate sau bătrâneţe că raiul vieţii noastre a fost copilăria şi că acel om responsabil care am devenit este o fiinţa tristă şi plină de grji care s-a rătăcit de acel homo ludicus de la începutul vieţii noastre. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu noi ca specie. Virtuţile omului primitiv care trebuia doar să culeagă sau să vâneze sunt absolutizate lamentabil într-o filozofie a comuniunii armonioase cu natura, la care probabil ar trebui să ne întoarcem daca vrem sa fim: mai fericiţi, mai sănătoşi etc.

Din păcate, reîntoarcerea la vremurile de aur ale alimentaţiei nu mai este astăzi posibilă, motiv pentru care consider că teoriile vehiculate de dl. Mencinicopschi în Jurnalul Naţional au utilitate sociologică egală cu zero. “Revoluţia în bucătărie” poate că este necesară, dar gândirea ei ca un proces de revenire la un stil de alimentaţie care a caracterizat specia umană cu mii de ani în urmă nu este revoluţie, ci involuţie. Dacă vrem să schimbăm ceva, trebuie să o facem pe baza a ceea ce ştim deja în legătură cu interacţiunea dintre organism şi aliment, respectiv, ţinând cont de realităţile noastre istorice: creştere demografică, sărăcirea tot mai accentuată a resurselor agricole în contrast cu necesitatea creşterii productivităţii culturilor agricole etc. Chiar şi realităţile noastre biologice sunt altele, chiar dacă din punct de vedere genetic nu părem atât de diferiţi. Evoluţia umană a determinat apariţia unor modalităţi noi de răspuns la interacţiunea dintre organism şi hrană astfel încât chiar dacă ne-am apuca să mâncăm ca omul primitiv, nu trebuie să ne aşteptăm ca impactul acestei alegeri să ne aducă mari beneficii.

O direcţie firească a schimbărilor pe care trebuie să le facem în bucătărie este spre exemplu, sugerată de apariţia produselor alimentare funcţionale. Ele integrează o valoare pe care omul primitiv o folosea atunci când mânca rădăcini, într-un produs modern, mult mai bine adaptat stilului nostru de viaţă.

Existenţa omenirii poate fi redusă la la o luptă disperată pentru a evita criza malthusiană. Am reuşit să o facem graţie tehnologiilor tot mai performante pe care le-am creat în agricultură şi în industria alimentară. Reîntoarcerea la un comportament alimentar caracteristic omului primitiv nu reprezintă decât o abandonare a umanităţii în braţele acestei crize.

Am observat o schimbare dramatică a alimentelor pe care le consumăm, a stilului de viaţă. Haideţi să luăm  istoria omenirii de foarte devreme. Ce am putea constata? Că circa 99% din timpul existenţei speciei umane, omul a fost un vânător-culegător. Asta înseamnă că el vâna şi culegea ierburi, rădăcini, fructe, legume, seminţe, toate însă fiind consumate aşa cum au fost luate din natură, nemodificate. Pentru a-şi câştiga mâncarea, aceasta era foarte muncită…Ca să vânezi, să culegi, depui un efort. Şi fizic, dar şi inteligenţa este pusă în mişcare. Ca să prinzi un animal sălbatic, trebuie să fii ingenios, trebuie să  fii mai deştept decât el. Omul nu este dotat de la natură cu gheare, cu forţă, el este dotat cu inteligenţă, şi iată că în felul acesta s-a dezvoltat şi creierul, cumva şi datorită acestui fel de viaţă, care a fost şi o reuşită din punct de vedere biologic. Acesta a constituit şi un avantaj extraordinar, faţă de celelalte specii, omul reuşind să aibă un spectru alimentar foarte diversificat. Ştiaţi că omul primitiv consuma cel puţin 300 de specii de plante şi animale?”

Omul primitiv care mânca atât de sănătos, avea o speranţă medie de viaţă de 18-20 de ani. Omul evului mediu, deja parţial corupt de farmecul urbanizării alimentaţiei, trăia în medie 33 de ani. Populaţia lumii era în preistorie de câteva milioane, iar în evul mediu, specia noastra abia ajunsese la 700 de milioane. În veacul otrăvirii alimentelor cu aditivi toxici, în veacul hiperprocesării şi a uniformizării hranei, speranţa medie de viaţă a ajuns la 65 – 70 de ani, iar populaţia lumii a atins 7 miliarde de indivizi. Desigur, dezvoltarea medicinii şi a sistemelor sanitare are rolul major în atingerea acestor performanţe, dar dezvoltarea industriei alimentare nu poate fi ignorată ca jucând ur rol semnificativ în această chestiune.

Există o relaţie naturală între timpul alocat procurării hranei şi nivelul de dezvoltare al unei societăţi. Omul primitiv abia dacă reuşea să-şi asigure necesarul caloric al metabolismului bazal, iar dezvoltarea creierului său este puternic corelată tocmai cu schimbarea stilului alimentar. Performanţele la care a ajuns omenirea se datorează tocmai surplusului de hrană pe care a reuşit să-l creeze după abandonarea strategiei de vânător – culegător. Studiile antropologice sugerează că înţărcarea copiilor la oamenii preistorici avea loc în jurul vârstei de 4 ani, iar această situaţie era generată tocmai de calitatea slabă şi cantitatea insuficientă a hranei. Practic, la o speranţă de viaţă de 20 de ani, acest fenomen implica pentru fiecare familie, in medie, un singur urmaş. Un copil modern, la aceiaşi vârstă este deja implicat în programele sociale de educare, iar omul modern abia îşi termină studiile la vârsta la care strămoşii lui îşi încheiau viaţa. Este aceasta o involuţie?

Eu cred că judecăm prea aspru defectele actualului sistem alimentar, iar uneori, interpretăm într-o manieră reducţionistă fenomene absolut naturale.

Strămoşii noştri mâncau mai diversificat, mai natural şi erau mai sănătoşi. Noi mâncăm ultraprocesat, uniform şi suntem mai bolnavi. Aceasta este o afirmaţie care în realitate este foarte greu de judecat. Chiar daca trecem peste chestiunea lipsei inferenţelor statistice care să justifice o astfel de afirmaţie şi o admitem ca pe o ipoteza viabilă, nu putem trece peste chestiunea faptului că strămoşii noştri mai sănătoşi, mureau mai tineri. În plus, spre deosebire de strămoşii noştri, care reprezentau o plajă populaţională restrânsă (700 de milioane in evul mediu), populaţia actuală reprezintă o plajă populaţională largă (7 miliarde), la nivelul căreia aceiaşi factori de presiune proveniţi din alimentaţie reuşesc să creeze mai multe modalităţi de răspuns. Variabilitatea răspunsurilor la alimente este mai mare pentru că populaţia noastră este mai mare, iar acest lucru are un rol covârşitor din punct de vedere evolutiv.

Microorganismele sunt utilizate în ingineria genetică, tocmai pentru că poţi lucra pe o bază de selecţie de miliarde de indivizi, la nivelul căreia probabilitatea apariţiei unui caracter de interes este mai mare. Ceea ce vedem noi ca fiind catastrofal şi rău în efectele alimentaţiei moderne asupra indivizilor este parţial, rezultatul unui astfel de fenomen, care s-ar fi petrecut chiar şi în condiţiile în care hrana noastră rămânea aceiaşi pe parcursul ultimilor milenii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s