Nicolae Iorga despre painea Bucurestilor de la 1822

Vă propun să coborâm în istorie pe la anul 1822, când în Bucureşti îşi aveau cuptoare brutarii, jimblarii şi simigiii. Nicolae Iorga afirma că „brutar” vine de la cuvântul german „brod”, care denumeşte pâinea. Brutarilor li se mai spunea şi „cocori”. Tot Iorga spunea că pitărie mai aleasă făceau fumagiii sau formagiii. În sfârşit, toţi plămăditorii de aluaturi aveau obligaţia să facă pâine, „nu crudă ca să tragă la cântar, ori proastă sau mai mică, iar grâul trebuia să fie de cel de frunte, spălat”. Cum ei hrăneau oraşul, stăpânirea îi supraveghea îndeaproape obligându-i să deschidă fumuri atunci când, „ca să nu lucreze în pagubă, ori doar din lăcomie, fug şi se ascund cu pricină că n-au zaherea sau n-au sermaia, adică capital ca să cumpere zaherea”. Tot felul de ordonanţe plouau pe capul albit de făină al bieţilor brutari, în seama cărora se punea flămânzirea poporului. Pâinea se hotăra a fi vândută caldă, la gura cuptorului. O altă reglementare naţională spunea ca „pâinea de o para să nu aibă mai mult de 135 de dramuri”.