Presa din Sofia scrie că nordul Bulgariei a fost invadat de pâine romaneasca. Principalul avantaj al produselor româneşti este preţul. O pâine de 700 grame se vinde cu 0,65 de leva (circa 0,34 euro), în timp ce aceeaşi cantitate de pâine bulgărească costă cel puţin 0,90 leva (circa 0,46 euro).
Ceea ce mi se pare interesant în toată povestea asta este o declaraţie a unei surse locale citate de agenţia noastră de presă (Agerpres) care sună cam aşa, în contextul în care Bulgaria a introdus standarde foarte stricte cu privire la calitatea făinii: ”Nimeni nu poate să ne garanteze că românii respectă aceste standarde”
Nu cunosc evoluţiile recente cu privire la standardizarea făinii în Bulgaria, dar să mă ierte D-zeu, că eu nu am întâlnit până acum, în materie de calitate a făinii bulgăreşti, decât făinuri aflate departe de standardele noastre de panificabilitate. Acesta este şi motivul pentru care în anii trecuţi, când bulgarii aveau făină ieftină, tentativele lor de a se instala pe piaţa românească s-au soldat cu răsunătoare eşecuri. Dacă ei au modificat standardele locale referitoare la calitate făinurilor, nu au făcut-o în nici un caz pentru a ne-o lua înainte, ci tocmai pentru a încerca să ne ajungă din urmă.
Am avut ocazia să analizez, este adevărat, nesistematic, destul de multe făinuri şi grâne bulgăreşti, iar din perspectiva calităţii, constatarea mea a fost aceea că cele două pieţe nu au nici o legătură. Grânele bulgăreşti erau caracterizate de conţinut mic de gluten şi valori ale gluten index în jur de 60. Bănuiala mea este că fermierii locali ori folosesc soiuri inadecvate condiţiilor pedoclimatice din Bulgaria, ori pur şi simplu, nu au nici o treabă cu fitotehnia. Dar, repet, concluzia mea se bazează pe observaţii aleatoare, răzleţe, motiv pentru care aş încadra-o în categoria senzaţiilor legate de un fenomen, nu în rândul certitudinilor bazate pe un studiu sistematic. Este deci, foarte posibil să mă înşel.
O pensionară care tocmai şi-a cumpărat pâine românească afirmă că nu este îngrijorată ce conţine. ”În primul rând nu cred că brutarii bulgari produc pâinea cu ingrediente mai puţin toxice, iar în al doilea rând când ai o pensie atât de mizerabilă, te uiţi mai întâi la preţ şi nu te gândeşti dacă este sănătos sau nu,” afirmă femeia.
Observaţia doamnei este una de bun simţ. Fabricarea pâinii de consum curent şi a făinii de grâu sunt tehnologii universale. Nu se fac altfel la Sofia faţă de Bucureşti. Mai mult, pieţele de ingrediente şi aditivi pentru brutărie sau morărit sunt perfect integrate, pe ele activează cam aceiaşi jucători care comercializează aceleaşi produse. Discuţiile despre toxicitatea pâinii româneşti sunt simple exerciţii de marketing care caută să acceseze un substrat xenofob.
Nu-mi amintesc ca astfel de teme de discuţie să fi fost abordate în legătură cu pâinea din Bulgaria care invada piaţa românească din sudul ţării in urmă cu un an sau doi.
Oricum, o temă mai interesantă de discuţie legată de translaţia producţiei româneşti de pâine către piaţa bulgărească mi se pare tocmai mecanismul ei. Pentru că producătorii români nu se duc de nebuni acolo, ci sunt împinşi către alte pieţe de un război stupid care are loc în acest moment între producătorii de pâine pe piaţa româneasca.
Am scris în urmă cu ceva vreme un articol despre echilibrul lui Nash pe piaţa de pâine. Pur şi simplu, modul în care se vinde pâinea pe piaţa românească pune într-o poziţie de forţă nefirească, magazinele, comerciantul. Acesta profită de numărul mare de producători şi de capacităţile de producţie excesive ale acestora şi cumpără pâinea la cel mai mic preţ. Aşa se face că o pâine care-l costă pe producător 0,45 RON este vândută către magazin cu 0,5 RON, iar acesta o vinde mai departe, la consumatorul final, cu 1 RON. Producătorul de pâine trebuie să vândă 10 pâini pentru a avea un profit egal cu cel pe care-l obţine comerciantul atunci când vinde o singură pâine.
Poate că mulţi îşi pun întrebarea: dar producătorului îi convine să scoată 0,05 RON la o pâine, iar comerciantul 0,5? Aici intervine noţiune de valoare utilă a câştigului. Ceva similar ca în bancul cu blonda care este trezită din somn într-o dimineaţă de un telefon şi este invitată la un interviu de angajare. Dar cam despre ce salariu ar fi vorba, întreabă ea. Păi cam despre 150 de euro pe lună, i se răspunde. Auzi domnule, eu pentru banii ăştia nici nu mă dau jos din pat!
Ei bine, ceva a mişcat această valoare utilă a câştigului, în jos, iar acum blonda sare din pat şi pentru mai puţin de 100 de euro. Din păcate, în cazul producătorilor de pâine, nu este vorba de ceva raţional, cum ar fi contextul crizei financiare, scăderea consumului etc. Este vorba despre un război de gherilă pe care l-au început unii cu alţii, din orgoliu. Fabrici care vând pâine la zeci sau chiar sute de kilometri distanţă la tarifele producătorilor locali, calcule stupide de genul “câştig pe traseele mele şi-mi permit să vând în pierdere pe traseele tale”, “vând două zile cu 0,4 RON pe zona lui şi îl fac varză”, “îl falimentez si apoi vând pe zonele lui cu ce preţ vreau” etc. Unii au de apărat tradiţii, alţii au de apărat investiţii, unii s-au născut pentru alte războaie, dar viaţa nu le-a oferit unul mai ca lumea, unii sunt extrovertiţi şi colerici, alţii sunt speculativi şi laşi. Singurul lucru care lipseşte este inteligenţa. Pentru că scăderea consumului, limitarea creditării, creşterea costurilor cu resurse esenţiale precum energia şi chiar oamenii, sunt realităţi obiective care atunci când se vor aşterne peste toată povestea asta, vor fi asemenea unei ploi furbunde peste un câmp plin de răniţi.
P.S. Da, evaziunea fiscală întreţine acest război stupid, îl naşte şi se naşte din el. Nu sunt însă convins, că raportul dintre cel care vinde pâinea şi cel care o fabrică ar fi fundamental schimbat în absenţa ei. În sensul că producătorii tot mulţi vor fi, iar vadurile comerciale de unde se achiziţionează pâinea, ocupate de aceiaşi comercianţi. Poate că soluţia optimă ar fi obligativitatea comercializării produselor de panificaţie în magazine specializate, iar pentru a atenua teama unora că pâinea s-ar putea scumpi în această situaţie, Guvernul ar putea gândi o schemă de ajutor de stat la care poate să aplice orice producător de pâine în vedera înfiinţării unor magazine proprii.
Revista electronică de morărit și panificație 
Lasă un răspuns