Fridtjof Nansen, în jurnalul călătoriei sale către Polul Nord, scrie următoarele cuvinte legate de modul în care, din pricina nevoii de economisi combustibilul, erau nevoiți să consume făina:
„Pentru economisirea combustibilului, e important ca hrana să nu solicite gătirea, ci doar să fie încălzită. Prin urmare, făina pe care o luaserăm cu noi fusese opărită, iar dacă ar fi fost nevoie, ar fi putut fi consumată ca atare, fără să o mai pregătim în vreun fel. Dacă o încălzeam până în pragul fierberii, era o mâncare fierbinte bună.”
Avem mai sus un exemplu de reîntoarcere, din pricina unor condiții neprielnice, la o modalitate arhaică de a consuma un produs provenit din cereale. Această formă arhaică este cunoscută prin denumirea de păsat sau terci.
În excelenta sa carte, Dacopatia și alte rătăciri românești (Ed. Humanitas 2015), Dan Alexe exploatează substratul lingvistic al unor denumiri culinare românești pentru o serie de produse preparate din cereale. Astfel, păsatul, prezentat sub forma generică de terci de mei, ar proveni din latinescul pinsatum. Termenul ar putea fi o moștenire genoveză, de pe vremea în care aceștia controlau comerțul din jurul Mării Negre, deoarece la popoarele din Caucaz pentru terciul de cereale se folosește termenul „pasta”. Pasta cercheză și păsatul românesc sunt aceiași mâncare, cele două popoare nu au fost niciodată în contact direct, motiv pentru care etimologia comună nu poate fi închipuită decât pe seama influenței genoveze. Un exemplu paralel oferit de autor este porridge din limba engleză care ar proveni din franțuzescul potage (supă). Nu toți autorii sunt de acord cu această etimologie. Într-un volum publicat în 1922 de către Muzeul Limbei Române, intitulat: „Dacoromania: buletinul „Muzeului Limbei Române” (Ed. Institutului de Arte Grafice Ardealul), unul dintre autori afirma:
”Cred că quassare, care însemnează în latineşte „a scuturà, a bate tare“, dar şi „a fărâmiţi, a zdrobi“ (cf. franc. casser, concasser), s’a păstrat în forma participială în românescul păsat, care ar putea fi un milium quassatum. Trecerea lui qua în pa este cea regulată, iar înţelesul se potriveşte foarte bine…”
Cred că ne amintim cu toții versurile lui Coșbuc din Cetatea Neamțului:
„Brânză nu, dar am pogace/ Ş-usturoi, măria ta/ Usturoi ! Şi-l poţi mânca ?/ Dar la urmă, cui i place…/ Mon Dieu ! Nu te supăra:/ Tot făcurăm noi doi pacea:/ Ia să văd cum e pogacea ?”/ Şi-apucând cu mâni grăbite,/ Rupt de foame ca un lup, / Rupe rex, cu toţii rup,/ „Onofrei al meu, iubite, / Vin la neica să te pup !” / Şi-l pupa viteazul rigă / Şi-ndopa la mămăligă.”
În viziunea lui Dan Alexe, pogacea, intrată în limbajul comun din limba sârbă (pogaĉa) ar proveni din italianul foccacia. Foccacia italiană are la bază cuvântul latin focus care înainte de a evolua spre noțiunea de foc, ar fi însemnat vatră. Limba maghiară a împrumutat și ea, din sârbă, termenul sub forma pogácsa. Probabil, datorită trecerii ei prin focul purificator (având ca strămoș pâinea coaptă la spuză, adică în jar) pogacea juca rol de pâine rituală, fiind singura hrană acceptată în posturile dure (unde trebuia ferită de cuțit, ruptă doar cu mâna) sau în ritualurile care însoțeau nașterea:
…pe cînd membrii familiei, stind într’o anumita depărtare de masă, murmură unele rugăciuni, pe-atunci moaşa, cum se apropie miezul nopţii, prinde a lăuda bunătatea şi puterea Ursitoarelor prin un cintec, care se numeşte cintecul Ursitelor 1). In Banat în sara a treia după naştere, cind, după credinţa Romînilor din această ţară, vin Ursitorile ca să ursească soar- tea pruncului nou-născut, pune moaşa la capul copilului o pogace făcută din faină de grîu curat… (Viata romineasca; revista literara si stiintifica, Volumul 6, 1907)
Mămăliga (mumulic în aromână) și mălaiul ar avea la bază reduplicarea rădăcinii străvechi –mal din limbile indo-europene. Rădăcina –mal este întâlnită în multe limbi actuale pentru formarea unor cuvinte care semnifică: moara, morăritul, făina sau unele cereale supuse măcinării: latinescul molo, molere, irlandeza veche – melim, cu sensul de „eu macin”, hititul – malla, cu sensul de „a măcina” și cuvântul latin pentru mei, intrat aproape nemodificat inclusiv într-o serie de limbi actuale: milium.
Majoritatea limbilor europene posedă această rădăcină în cuvintele care desmnează obiecte, acțiuni sau ființe care au legătură cu măcinișul:
- latinescul molae – dinții care sparg și macină se regăsesc în română sub denumirea de molari; molinum, molina – moară;
- slavonul melnița (moară) și melnik (morar);
- anglo-saxonul mill. Tot de aici provine și numele făinii, care în unele limbi a ajuns ulterior să desemneze în mod generic hrana: Mehl, Mahl, meal, mjell (albaneză), mlevo (sârbo-croată), malai (hitită).
Tamaș Gemkrelidze (un celebru lingvist georgian, președinte al Academiei de Științe din această țară) explică pe baza rădăcinii –mal inclusiv cuvântul latin mulier (femeie), cel care se regăseste în română sub forma muiere (substantivul, nu verbul :)), pe seama faptului că măcinatul cerealelor în economia preistorică era ocupația femeii. Explicația pare logică, deoarece și în limba engleză există o transgresiune similară. Astfel, perechea lord-lady provine dintr-un termen arhaic, hlaford, a cărui semnificație era „cel care face, păstrează și împarte pâinea”.
Dan Alexe își termină incursiunea etimologică cu o expunere anecdotică. Astfel, Dicționarul etimologic al limbii române a lui Alexandru Ciorănescu (apărut la începutul anilor 2000, dar conceput prin anii ’50 ai secolului trecut) prezintă termenul “mămăligă” ca fiind un neologism derivat din francezul “mamelle”. Modul în care țăranul român, pe care inclusiv marii academicieni de la sfârșitul secolului al XIX-lea se luptau să-l convingă să renunțe la mămăligă în favoarea păinii, a denumit un produs culinar din bucătăria sa zilnică după această parte anatomică a corpului femeii, nu ne este clar. Poate doar, dacă adăugăm unui boț de mămăligă o cireașă în vârf.
Revista electronică de morărit și panificație 