Dupa ce ungurii au introdus un fel de taxa pe fast food, iata ca si danezii nu vor sa ramana mai prejos. Danemarca a devenit sâmbătă prima ţară din lume care introduce o taxă pe grăsimi, la capătul unei săptămâni în care consumatorii, pentru a face economii, au făcut provizii de unt, pizza, carne şi lapte.
Noua taxă, dorită ca o măsură împotriva consumului de grăsimi, instituie o taxa de 2,15 euro/ la un kilogram de grăsimi saturate. Ea se va aplica la toate produsele ce conţin grăsimi saturate, inclusiv la semipreparate.
În săptămâna care a precedat intrarea în vigoare a acestei taxe, danezii au devalizat magazinele. ‘Am fost nevoiţi să ne facem stocuri de tone de unt şi margarină pentru a fi în măsură să ne servim clienţii’, a declarat pentru AFP un responsabil al grupului de produse lactate Arla Distribution, Soeren Joergensen.
‘Săptămâna a fost haotică, cu multe raioane golite. Oamenii şi-au umplut congelatoarele’, a confirmat un responsabil al unui supermarket din Copenhaga. ‘De fapt, cred că nu se va schimba cine ştie ce: oamenii care vor dori să cumpere de exemplu o prăjitură o vor cumpăra. Făcând-o acum, fac economii’, a adăugat el.
Însă pentru Confederaţia daneză a industriaşilor, noua taxă este un ‘coşmar administrativ’, întrucât, fie că va fi vorba de produse de fabricaţie daneză, fie că va fi vorba de produse străine, vor fi necesare declaraţii de la producători asupra cantităţii de grăsimi saturate conţinute în produs, dar totodată şi a celor utilizate în prepararea lor. Punerea la punct a sistemelor informatice a necesitat numeroase ore de lucru suplimentare pentru producători şi comercianţi.
Toate acestea au un cost care se va repercuta asupra consumatorilor, a prevenit dna Hestehave, reprezentanta Confederaţiei industriaşilor.
Pe de altă parte, juriştii atrag atenţia că această taxă induce un risc pentru competivitatea produselor daneze. Produsele importate supuse unei singure taxe pe grăsimile pe care le conţin efectiv vor fi mai ieftine decât produsele daneze ce vor fi taxate şi la nivel de producător pe grăsimile utilizate în fabricarea lor, semnalează juristul Jeppe Rosenmejer în cotidianul Jyllands (Agerpres)
Aceasta masura incepe sa fie aplicata dupa ce Comisia Europeana a anuntat ca intentioneaza sa ia masuri pentru interzicerea promotiilor de tip 2 + 1 sau 1 + 1 gratis la alimente, precum si impotriva sistemului hotelier de tip “all inclusive”. Toate acestea incurajeaza risipa de alimente, anumite studii sustinand ca europenii risipesc mai bine de 20 % din alimentele pe care le cumpara.
Pe de alta parte, nu trebuie sa pierdem din vedere, ca actualul comportament al consumatorilor este urmarea politicilor de subventionare a productiei agro-alimentare aplicate in Uniunea Europeana si Statele Unite de decenii.
O sa incerc sa ma explic un pic. Politicile de subventionare ale agriculturii au urmarit, in primul rand, asigurarea unor inputuri ieftine pentru industria zootehnica si alimentara. Pana in anii ‘70, mecanismele de subventionare incurajau fermierul sa-si stocheze surplusurile si sa nu le vanda la preturi mai mici decat cheltuielile de productie. Astfel, daca recolta era bogata si oferta abundenta, el primea bani de la stat in contul productiei pe care nu o scotea pe piata. Avea de ales intre a iesi pe piata cu productia agricola si a creste astfel, oferta existenta pe ea si a astepta un moment prielnic la care sa-si vanda produsele, competitiv.
De prin anii ‘70, statele au inceput insa sa subventioneze diferenta dintre pretul pietii si un pret de referinta fixat la nivel guvernamental. Practic, fermierii nu aveau decat o singura varianta pentru a prospera: sa cultive mai mult si sa obtina productii raportate la unitatea de suprafata cat mai mari. Cu cat randamentul la hectar era mai mare, cu atat mai multi bani primeau. Acest lucru a dus la ruperea legaturilor naturale dintre structura productiilor din ferme si nevoile industriilor alimentare. Daca inainte, lipsa unei strategii cu privire la valorificarea productiei l-ar fi putut costa mult pe fermier, acum, singura lui grija era cum sa produca mai mult. Acest mecanism a dus la actualele probleme existente pe lantul agroalimentar. Industria alimentara a trebuit sa preia supraproductia din agricultura si sa o transforme in alimente. Cum asa? Prin mecanisme de marketing de genul “cumperi unul si primesti unul gratuit”, prin cresterea cantitatilor oferite la nivelul unei portii dintr-un anumit produs (sticlele de 2 litri de bauturi carbogazoase erau de neimaginat in anii ‘70) si prin inventarea de produse noi, cu aport energetic ridicat. Imensa energie ridicata din pamant trebuia introdusa in om, chiar daca acesta, aparent, nu putea sa manance mai mult.
Constatam astazi ca la nivel macro pierdem bani pe doua fronturi. Pe de o parte, subventionam un sistem alimentar care ne imbolnaveste si totodata, subventionam din ce in ce mai masiv, un sistem sanitar incapabil sa mai faca fata problemelor de sanatate ale populatiei. Platim scump ceea ce, mai demult, am platit ieftin.
Statele lumii nu prea au multe variante. Fie renunta la sistemele actuale de subventionare a agriculturii si accepta indirect, o viitoare scumpire a hranei cu toate implicatiile ei (probleme sociale grave, reevaluarea standardelor privind nivelele de trai- se va ajunge sa se admita ca o cheltuiala de 40 % din veniturile unei familii pentru procurarea hranei, nu este chiar un semn de decadere economica si sociala) fie, inventeaza taxe pe hrana din ce in ce mai mari prin care sa descurajeze, punctual, consumul unor alimente considerate “nesanatoase”. Din pacate, aceasta a doua varianta nu prea e o solutie, deoarece actioneaza la nivelul efectului, nu al cauzei. Blocand consumul, dar incurajand productia, statul nu face decat sa creeze o risipa si mai mare. Pe fermier nu-l intereseaza daca-i mananca sau nu cineva produsele. Cu cat produce mai mult, el are costuri mai mici si cu cat vinde mai mult la un pret mai mic el incaseaza un multiplu, proportional cu volumul productiei sale, al diferentei dintre pretul pietii si pretul de referinta.
Preoblema este mai complicata decat atat. Statul nu-si permite sa riste diminuarea bunastarii cetatenilor sai, cu atat mai mult cu cat, foarte multi cetateni au fost crescuti in iluziile acestui sistem. Nu le poti explica celor care s-a nascut intr-un sistem in care carnea face parte din meniul zilnic, ca ar trebui sa manance carne doar de doua ori pe saptamana. Ar privi acest lucru ca pe un regres al lumii, ca pe o decadere a societatii si al statului. Faptul ca ceielalti, dinaintea lor au putut este un argument suficient pentru ideea ca ei pot chiar mai mult.
Din acest motiv, taxa pe grasimi, glucide sau “combinatii alimentare nesanatoase” va fi, pentru multa vreme de acum inainte, taxa preferata a statului. Si abia incepe!
Revista electronică de morărit și panificație 
Lasă un răspuns